„Sunt o conștiință care, spre a nu exploda în sine, simte nevoia să se descarce întru alte conștiințe, în aspirația către conștiința planetară a Unului”

„Sunt o conștiință care, spre a nu exploda în sine, simte nevoia să se descarce întru alte conștiințe, în aspirația către conștiința planetară a Unului”

Marian Ilie scrie poezii, aşa cum le vorbeşte celor din jur, din dorinţa de a comunica. S-a născut pe 12 ianuarie 1950, în satul Gulianca din judeţul Brăila. A început să scrie versuri din primii ani de facultate - asta „după ce eminentul profesor de română Petridi de la Colegiul Naţional „Nicolae Bălcescu” din Brăila a descoperit în fiul de ţăran care eram germenii unei anumite vocaţii către limbă şi literatură”. Iar de atunci nu s-a oprit pentru nicio secundă. „Literatura este o artă, iar arta înseamnă comunicare. Artistul, în fond, este o conştiinţă a comunității în care trăieşte, înzestrat cu o sensibilitate peste nivelul mediu. Simte mai acut impulsurile ce vin din exterior asupra sa şi, percepându-se pe sine ca element component al comunităţii, îşi asumă acest rol şi simte nevoia să se destăinuie, să se descarce de impresiile şi trăirile acumulate.” (Marian Ilie) A debutat în 1972 în revista „Amfiteatru”, promovat de Constanta Buzea si confirmat in „Contemporanul” de Ana Blandiana. Au urmat câteva poezii şi grupaje în revista „Amfiteatru”, apoi în „Tomis”, din Constanţa - oraş unde a locuit timp de 12 ani şi s-a desăvârşit ca autor de poezie. Până în prezent, Marian Ilie are patru volume publicate: „Dreaptă dragostea mea - Mellactonia” , „A doua Scrisoarea III”, „Cântece din Prepeleac - Cronică pictată-n rime” şi „Lampa mea cu gânduri mov” - primele două apărute la Editura SemnE din Bucuresti, în 2007 si respectiv 2010, iar ultimele la Editura Rafet din Râmnicu Sărat în 2011 și 2012.

Cristian Ursea: Povestiţi-mi puţin despre copilărie şi despre impactul pe care l-a avut asupra poeziei dumneavoastră.

Marian Ilie: Copilărie petrecută într-un capăt de Bărăgan, într-un sat de oieri transhumanţi până mai acum doua-trei secole - din munţii Vrancei, Covasnei şi Sibiului - ce au pus capăt navetismului lor milenar stabilindu-se pe acele terenuri foste altădată mlăştinoase, mărginite de Siret, Buzau şi Râmnic, unde s-au apucat să cultive o parte din terenuri, păstrându-le pe celelalte ca păşuni. Cum să nu ai în sânge câmpia aia netedă, cu iarba şi cu caii indispensabili cojanului, cu fântânile-puţuri răsfirate printre tarlale, cu jindul după muntele ancestral, cu ruşii pe care i-am „apucat” venind să facă aplicaţii pe izlazul nostru, cu patinatul pe Băltița, pescuitul la hodorog în Puturosu, scăldatul în gropile antitanc ramase din al doilea Război, cu firele de susai, păpădie ori brânduşă drept delicii gatsronomice de primavară ale copiilor, cu castelul boieresc dărâmat de comunişti şi tot de ei refăcut în şcoală, cu praşile şi culesuri, cu colectivizarea forţată, cu serbările şcolare, cu Biblioteca Săteanului, cu povestirile din prizonierat, cu poveştile de dragoste ştiute până şi de copiii satului...? Cum să uiţi?

C.U.: Cum vă vine inspiraţia ? Scrieţi ca un manifest la ceea ce se întâmplă în jur sau pur şi simplu scrieţi ce simţiţi în acel moment ?

M.I.: Trăieşti printre oameni, simţi ca şi ei, comunici ca şi ei. Doar că pe tine sunt detalii care te marchează cumva mai pronunţat. Dacă vrei să comunici imediat ce simţi, o poţi face oricând, chiar sub o formă agreată ca fiind artistică. Dar acesta este pur şi simplu un meştesug. Un artist adevărat nu face asta. Există acele momente de revelaţie, în care ceea ce simţi ţi se infăţişează într-o formulă cu totul aparte, când faptul mărunt capătă - prin formula respectivă - semnificaţii mult mai adânci, mai ample, mai complexe. Atunci iei pana şi scrii nucleul în jurul căruia construieşti apoi edificiul tău artistic - un poem, o nuvelă, o piesă de teatru etc. Ca poet, e mai simplu, în sensul că ţi se năzare pur şi simplu o metaforă... Totul este să nu-ţi scape, altfel o poţi uita. Eu călătoresc mult, mai ales la volan, şi am tot timpul la îndemână un pix şi un carneţel; oricand poţi avea revelaţia şi, dacă nu ai notat-o pe loc, rişti să se piardă. Uneori poate fi vorba de o simplă sintagmă, care odată pusa pe hârtie emite un fel de energie combinatorie care pare a-ţi sugera ce anume să-i alături, ce gânduri şi cuvinte, ce imagini se subsumează întregului dat de aura respectivă.

C.U.: Cum au „gestat” primele dumneavoastră volume?

M.I.: Timp de 35 de ani am scris, dar n-am asaltat editurile cu creaţiile mele. După debutul ca student am fost repartizat la Constanța, unde am cunoscut un mediu literar activ, atractiv și primitor, cu o revistă Tomis deschisa la nou. În 1986 fusesem prins în planul Editurii Militare cu volumul de poezie patriotică “Contopit cu ţara”, respins din şpalt pentru nota de „subversivitate” a versurilor, ce i-a frapa pe cerberii cenzurii de atunci. Tocmai mă mutasem in capitală și-mi începusem cariera în diplomația militară, pe care episodul respingerii volumului ar fi putut-o afecta, așa că am pus capăt contactelor cu lumea literară. M-am izolat în „prepeleacul” acela al Secției Legături Externe a MapN, unde din când în când mai „refulam” în câte o parodie ocazională, la adresa colegilor și condițiilor în care trăiam și munceam. Eram recunoscut, acolo, ca poet, iar parodiile mele faceau de cele mai multe ori furori în rândul colegilor. Am continuat însă să scriu și poezie adevarată, să defulez într-o forma stilizată trăirile, stările și simțămintele acumulate. Cele mai consistente acumulări erau cele de ordin social, care făcuseră din mine un atipic pentru timpul şi locul în care mă aflam. Cunoaşterea câtorva limbi străine, bagajul spiritual, spiritul de echipă şi de negociere a relaţionărilor cu cei din jur au făcut din mine un om de mare utilitate, deși răzvratit - între limite acceptabile, totuși, pentru şefi. Timp de peste 10 ani am lucrat la volumul  ”A doua Scrisoarea III” - un protest dur la adresa dramaticei noastre tranziţii spre nicăieri, cu degradarea tot mai evidentă a fiinţei naţionale. N-am vrut să şochez de la prima apariţie editorială, aşa că am ales să debutez cu un volum de poezie de dragoste - da, la vârsta de 57 de ani, dragoste, acel „tărâm al laptelui şi mierii” care mi-a şi inspirat titlul volumului  - Mellactonia întemeindu-se din latineștile mel- (miere) şi lact- (lapte).

C.U.: Cu cine rezonați în poezie?

M.I.: Zeii mei tutelari sunt Eminescu şi Esenin. Aici, pe pământ, contemporan fiind cu Adrian Păunescu şi plăsmuit fiind dintr-o humă asemănătoare, mă strădui să nu-i fiu un imitator. Încerc să fiu eu însumi, câtă vreme am propria mea personalitate, propriile mele trăiri, propriul meu bagaj lexical - mai ales că am copilărit în împărăţia Bărăganului lui Fănuş Neagu. Cu el chiar sunt plămădit din aceeaşi humă - pământul acela sărăturos dintre râurile Siret, Buzău şi Râmnic. Mă încăpăţânez să scriu în vers clasic, îndârjit cumva şi de prevestirile sumbre despre „moartea poeziei”. Câtă vreme nu este receptată de public, arta nu există, aşa cum nimic nu există în afara percepţiei noastre. Ori, versul clasic este primul la îndemână dintre instrumentele de care poetul se poate folosi spre a-şi deschide calea către mintea şi sufletul receptorilor. Iau, desigur, în serios şi versul alb, câtă vreme literatura română îşi are în Nichita Stănescu un alt reper de bază.

C.U.: La Constanța aţi condus un cenaclu literar. Mai există acel cenaclu în prezent?

M.I.: La mai puţin de doi ani de frecventare a cenaclului constănţean Mihail Sadoveanu, după apariţia cu câteva grupaje în “Amfiteatru” şi “Tomis”, dată fiind şi activtatea susţinută în cadrul cenaclului, la pensionarea preşdintelui de atunci - om de presă, dar nu şi creator - colegii din cenaclu m-au ales pe mine în fruntea lor. Eram tineri, ambiţioşi şi deschişi spre lume cu toţii, şi ne bucuram de patronajul stimulator al revistei “Tomis” şi al Cercului Militar (pe atunci Casa Armatei) din Constanţa. Participam la spectacole artistice, bântuiam unităţi militare, fabrici, IAS-uri cu creaţiile noastre - multe din ele foarte curajoase , daca e să ne raportăm la ceea ce se afirmă acum despre vremurile de atunci. Acolo s-a plămădit „subversivitatea” poeziilor mele, semnalată de cerberii faimosului tovarăş Dulea. După mutarea mea, cu serviciul, în capitală, cenaclul a continuat să funcţioneze, până în 1989. Schimbarea de regim s-a soldat şi cu încetarea activităţii acestuia. Am rămas ataşat de acei oameni şi acele locuri, aşa că în 2007 am ţinut să-mi lansez la Constanţa volumul de debut, prilej cu care cenaclul şi-a reluat din plin activitatea. Din păcate, între timp, revista “Tomis” şi-a încetat apariţia. Şi totuşi, rod al emulaţiei din mediul literar constănţean, ştafeta a fost treptat preluată de revista “Agora”, care şi-a serbat deja 10 ani de existenţă, cenaclul Mihail Sadoveanu fiindu-i unul din rezervoare.

C.U.: Cosideraţi că faceţi parte dintr-o generaţie de scriitori ?

M.I.: În principiu, se poate spune că aparţin generaţiei de poeţi şaptezecişti, cu Dan Verona, Dinu Flămând, Marius Robescu, Cleopatra Lorinţiu şi mulţi alţii. Doar că eu nu am cărţi publicate odată cu ei. Se impune, cred, să precizez că mie cariera mi-a absorbit efortul principal, creaţia rămânând un „joc secund”, în sensul propriu al cuvintelor. Mă pregătisem pentru diplomaţia militară şi nu mi-am abandonat ţelul. Am trecut, deci, peste nişte generaţii, dar cred că asta nu m-a schimbat; nu mi-am schimbat personalitatea, percepţia şi concepţia asupra lumii în care trăim, respectul faţă de cuvânt şi preţuirea faţă de idee, iubesc la fel, scriu la fel. A fost o provocare să public un volum de poezie de dragoste scrisă la 50-55 de ani. Am inclus şi câteva din cele scrise în tinereţe şi, crede-mă, nu se simte vreo diferenţă.

Marian Ilie se poate lăuda şi cu o carieră militară de excepţie. Cu câţiva ani în urmă, semna acorduri militare şi coordona legăturile Armatei Române cu armatele altor ţări. Mai mult, a fost, pe rând, Ofiţer de Stat Major, Şef de Birou în Secţia Legături Militare Externe din Statul Major General, atașat militar, iar după pensionare Consilier Personal al Secretarului de Stat pe problemele Industriei de Apărare.

C.U.: Cum aţi ajuns în Armată şi care a fost experienţa acelor ani?

M.I.: Nu am făcut armata, doar am urmat cursurile secţiei de Limba şi Literatura Turcă ale Universităţii Bucureşti, ca elev al Institutului Militar de Limbi Străine - instituţie ce a funcţionat timp de câţiva ani pe lângă Institutul Medico-Militar din Bucureşti, în ambele cazuri Ministerul Apararii asigurând selecţia pentru examenele de admitere, apoi cazarea, masa şi alte cheltuieli, pentru elevii-studenţi, care la absolvire primeau gradul de locotenent şi erau repartizaţi după nevoile Armatei. Înclinaţiile şi pasiunea pentru limbile străine, suprapuse faptului că eram un fiu de ţăran recent mutat la oraş, fără posibilităţi de a mă susţine în facultate, au constituit principalul motiv pentru care am optat pentru varianta militară. Altminteri, ca iubitor de Beatles, Led Zeppelin, Uriah Heep, Jimmy Hendryx… ce să fi căutat eu acolo? Mi-a fost greu, dar nu numai că m-am adaptat - am facut ca însăşi scorţoasa instituţie militară să se adapteze la „nazurile” mele: la absolvire n-am fost repartizat în Minister, ci „surghiunit” la Constanţa, la Grăniceri. „Fluierat-ai în biserici ori prin piețe, fătul meu/De nu te opriră ăștia și pe tine-n MeSteMeu?”, aveam să mă autopersiflez la umbra Prepeleacului. Şi totuşi, după 11 ani de surghiun, am ajuns şi în Minister, la Secţia Legături Externe a Marelui Stat Major, apoi, ca ataşat militar, la Ankara. După stagiul la post, în Turcia, m-am considerat „dezlegat” de contractul cu Armata şi, la cererea mea, am fost disponibilizat.

C.U.: Cum s-au armonizat poezia și armata? A existat pentru vreun moment tensiune între cele două dimensiuni ?

M.I.: Poezia şi armata s-au armonizat perfect; în fond, ambele implică o dedublare a personalităţii, acceptarea unor rigori pe care oamenii de rând pot să nu le ia în consideraţie. Eu m-am adaptat în paralel la rigorile amândurora. Zilele le trăiam ca militar, nopţile ca poet. Mai mult, miltăria am făcut-o cu o conştiinţa de poet, poezia am făcut-o cu conştiinţa de militar. Chiar scriam intr-o poezie din volumul respins de cenzură: „Sunt supus Patriei și Poeziei totodată/În egală măsură, regulamentar”...Mulţi ani din carieră i-am dedicat analizei politico-militare, aşa că nu pot să fiu decât un poet militant, angajat trup şi suflet în modul cum mă raportez la ceea ce mă înconjoară. Până şi iubirea, după mine, implică participare sufletească, mentală şi trupească. Dacă nu ai o Patrie pe care să o iubeşti, nu poţi iubi cu adevarat o femeie. Şi numai cumulând aceste două haruri cu credința in Dumnezeu te poţi considera cu adevărat poet. Nici măcar om, in sensul filizofic, nu te poţi considera. Pentru că Om adevarat este cel ce traiește iubirea pe toate cele trei trepte ale simțământului - Eros, Filia, Agapia; iubirea ca atractie între cele două sexe ale speciei, iubirea faţă de semeni şi față de Creatul din interiorul regnului și, in sfârșit, iubirea divină - credința în Dumnezeu, Duhul și Creația Lui, starea aceea metafizică de dumnezeire - iată cele trei dimensiuni ale existenţei şi, deci, ale creaţiei artistice, pe care m-am „răstignit” de bună-voie. Patria este iubire de esență divină.

C.U.: Spuneaţi că aţi dedicat mult timp analizei politico-militare. Cum vedeţi politica din România şi cum v-ar plăcea să vă implicaţi în ea?

M.I.: Parcă nicăieri în lume politica nu e atât de murdară ca la noi. Ştiu, nu suntem un popor tocmai comod pentru a fi ţinut sub ascultare. De altfel, volumul ”A doua Scrisoarea III” începe chiar cu o astfel de premiză: „Ăștia suntem - țanșoși blegi și triști/Lângă munți de piatră și zăpadă/Paștem oi profetice-n miriști/Și-asudăm de viață la grămadă” (Viața la grămadă). Suntem blânzi, avem vocaţia de a-i „moşi” noi pe alţii, dar parcă prea ne-a speriat istoria. „Cozile de topor” ne blocheaza mereu calea spre marile bucurii; când cădem, cădem de-a binelea, în timp ce înălţările ne-au fost prea scurte - de fiecare dată prea scurte, nici nu le-am putut percepe ca atare. Ceea ce sub Ceauşescu s-a vrut a fi o mare înălţare, s-a transformat, iată, într-un derapaj de neoprit. Dintre toate ţările ex-socialiste din Europa, trăim cele mai cumplite deziluzii; Ceauşescu nu a conceput că va pica şi de aceea nu şi-a negociat căderea - nici pe a lui, ca persoană, nici pe a noastră, ca popor. Omologii săi „tovarăşi şi pretini” au acceptat să plece la plimbare şi au putut pune nişte condiţii. La noi, odată cu Împuşcatul s-a dărâmat întreg sistemul de valori tradiţionale, de aceea plutim în deriva asta prevestitoare de mai rău. Voi, tinerii, ar trebui să conștientizaţi iminența dezastrului, cu adevăratele lui cauze şi, ţinând cont şi de sfaturile celor ca mine, să vă apucaţi de restaurat istoria neamului. Veţi fi pierduţi fără istoria voastră - care e istoria părinţilor şi străbunilor. Încă visez să întemeiez un partid al dublurilor bătrân-tânăr, de largă reprezentare în masă.

C.U.: Pentru că aţi menţionat generaţia tânără, cum vă adresaţi acesteia?

M.I.: Cu tristeţe, aşa cum am scris şi scriu cele mai multe din poemele mele. Îmi iubesc neamul şi aproape că-i idolatrizez vlăstarele. Mă doare întunericul către care se îndreaptă ţara - tunelul în care ne tot afundăm fără a zări vreo luminiţă care să-i indice capătul. Tare aş vrea să ştiu ce urmează, ce veţi face voi, tinerii de azi. Eu şi generaţia mea mai avem măcar reperele anilor noştri de tinereţe, putem bănui cum anume ne-am rătăcit. Vouă vi s-a insuflat ideea că reperele noastre n-au fost bune, însă fără să vi se propună alte valori, în care crezând, să vă emancipaţi. Noi ne-am trăit vârsta roditoare - cică - sub conducerea clasei muncitoare, voi sunteţi siliţi să acceptaţi conducerea noii pături politice a unor hedoniști politizați - oamenii ieşiţi pe scenă de prin cotloanele show-biz-ului autohton sau dedulciţi la show-biz. Maneaua, mai ales, tinde să devine un modus vivendi, maşina bengoasă, ceasul Rolex, geanta Vuitton, vila de calic și violența în raporturile inter-umane - iată reperele ce vi se oferă vouă. Cum mașina, ceasul, geanta și vila nu sunt accesibile tuturor - ca o fată morgana amăgitoare şi intangibilă - vouă, celor mulți, vă rămân doar manelele și violența. Invăţaţi, iubiţi, cultivaţi-vă, luaţi locul acestor impostori la cârma destinului vostru!

C.U.: Cum vă împăcaţi cu mediul virtual ? Consideraţi că este o rampă bună pentru a publica, sau mergeţi pe stilul tradiţional?

M.I.:     Indiscutabil, fără exploatarea mediului virtual nu mai poţi clădi nimic, mai ales când vrei să clădeşti ceva din idei şi din reprezentările materiale ale ideilor. Am scris mult, ca militar şi ca poet. Începusem să folosesc maşina de scris, iar ca să pot folosi calculatorul am făcut, în prag de bătrâneţe, un curs. Comunic foarte mult pe Internet, reţeaua de comunicare zilnică numărând peste 200 de prieteni. Mediul virtual mă ajută enorm să fiu prezent - chiar dacă nu fizic - oriunde, să spun orice am de spus şi mai ales să aflu ce-mi spun semenii ce rezonează pe aceeaşi frecvenţă cu mine, la stimulii mediului înconjurător. În momentul de faţă nu-mi pot imagina o structură organizatorică eficientă în lipsa accesului la mediul virtual. Se pot organiza simpozioane, chiar congrese pe Internet - vai, şi ce economii ne poate aduce asta - ca să nu mai vorbim despre revoluțiile pe spațiul virtual. Există, desigur, și biblioteci on-line - dar adevăratul „gust” al cărții este dat de cerneala/tușul tiparului. Sunt un bun navigator si, cum spuneam, corespondez intens pe Internet. Multe din mesajele primite le redirecționez către prieteni și cunoscuți insoțite de comentariile mele - un fel de eseuri pe teme politice. Chiar și unele din poeziile mele circulă pe Internet ori se găsesc postate pe bloguri. În câteva rânduri am simțit nevoia să mă adresez direct unor lideri politici, să le expun punctul meu de vedere. Nu de mult i-am adresat o scrisoare deschisa - destul de dură - chiar președintelui Băsescu, de la cabinetul căruia mi s-a și răspuns că „s-a luat notă”...

C.U.: Revenind la actul creației, de ce „Lampa mea cu gânduri mov”?

M.I.: Intenționam ca în al patrulea volum să revin la poezia adevarată, abordându-mi existența și trăirile dintr-un unghi pronunțat filozofic. Am evadat pentru un timp în copilăria mea din Bărăgan, înapoindu-mă, deci, la origini, de unde urma să-mi reiau zborul. Doar că realitatea asta imediată care ne subjugă simțirile m-a obligat la o sincopă, făcând ca la un moment dat „lampa” să-mi „fâlfâie” niște gânduri, așa, mai potrivnice mersului acesta al lumii spre nicăieri. Suntem deja la capăt de calendare, Timpul pare a se fi epuizat. Dar oare chiar am parcurs până la capăt Drumul Luminii? Lumea noastra rogvaiv se vrea tutelată - astăzi - de Portocaliu/Oranj, în timp ce eu simt ca ne aflăm exact la capătul opus - Indigo-ul revărsător in Violet. Mi-e greu să localizez în banda acestora nuanța mov, dar am certitudinea că nu este ultima din spectru - ceea ce-mi nutrește speranța ca Lumina-Lume nu se termină aici. Apocalipsă sau nu, urmează un salt, dar nu spre Marele Hău, ci spre o nuanță mai apropiată de punctul de pornire in epopeea noastra cosmică, de starea de puritate primară a omenirii: „Trist mi-s Doamne-al meu și parcă altu-s/Drumul mi l-au tras de sub picioare/ L-au întins prin fermele lui Malthus/Și-acum duc pe el globalizare” (Îmi vreau drumul înapoi). Saltul ce urmează să-l facem trebuie să ne ducă spre dumnezeire - altfel, ne paște nimicnicia. Lumea, spuneam, pare a merge spre nicăieri, frâiele par a-i fi in mâinile unor retardați in primitivismul speței umane. Constat cu tristețe că „S-a pilit cumplit Jitarul/Lumii ăsteia puse pe japcă” și am sentimentul că numai Întorcerea lui Hristos ne mai poate opri căderea și aduce izbăvirea. Ei bine, gândurile astea nu mi-au dat pace, cât timp am scris la volum, care se incheie astfel : „La capătul atâtor triste toamne/De care m-am umplut ca un pocal/Îți voi primi Apocalipsa Doamne/Ca un Descălecat Universal” (Descălecat Universal). Nu știu dacă voi reuși vreodată să evit, în poezia mea, social-politicul. Voi contiua să scriu, fără pretenția de a fi considerat un mare poet, câta vreme am satisfacția că sunt o Conştiinţă care, pentru a nu exploda în sine, simte nevoia să se descarce întru alte conştiinţe, în aspiraţia către Conştiinţa planetară a Unului.

A consemnat Cristian Ursea